Vise împlinite

Nu stiu cum stați voi cu visele, dar eu am avut unul recurent: visam că dau gol pentru echipa mea favorită și nu numai că visam, dar și șutam în vis, puneam latul sau dădeam cu capul la propriu! Noroc că nu se întamplă foarte des pentru că altfel aș fi făcut destule faulturi în realitate!

Am mai avut ocazia în trecut să-l împlinesc – pe vremea când antrenor la FC Argeș 1953 era Vali Nastase, care, povestindu-i-l, a zis “îți plătești singur legitimarea și când avem 7/8-0 intri și tu”. Nu știu cât de serios a vorbit el atunci, însă mintea mea a luat doar ceea ce a vrut din răspuns: “unde îmi fac legitimația aia?”. Nu am mai apucat pentru că mi-am rupt ligamentul încrucișat anterior. Și a fost cu complicații: trohlee și condil femural sparte. Astfel încât am continuat să dau gol pentru FC Argeș în vis și să învăț să merg în realitate. De altfel nu am mai dat cu piciorul într-o minge după operație. Doi ani și jumătate.

Într-o zi mă trezesc cu un mesaj: “Salut! Vrei să joci pentru FC Argeș? Am o oferta pentru tine last minute!” “Salut! Asta am visat toată viața! Unde? Când?” Era peste 4 ore, iar eu eram la 3 ore jumătate distanță și nu eram neapărat disponibil. Era totodată un eveniment caritabil, copii din 10 comune ale județului urmând sa primească cadouri de Crăciun, iar echipa noastră (vedeți, apartenența era clară) avea destui indisponibili, astfel încât prezenta mea era și utilă pe deasupra. Păi… dacă prezența mea e necesară și pot împlini mai multe dorințe ale copiilor pe lângă un vis al meu… să mergem!
Am făcut demersurile pentru a lua dezlegare de la job. “Cartea verde” de la actualul club (prietena mea 🙂 ) am obținut-o pe drum, nu înainte de a-mi spune “ești nebun!”… Asta știam, dar vin și vă întreb “voi ce ați face pentru a vă împlini un vis?”
De ce mă apropiam mă cuprindea frica: dacă mă doare genunchiul? dacă nu pot să alerg? dacă mă fac de râs? Eu n-am mai dat într-o minge de 2 ani jumate…. Cine dracu m-a pus să mă duc? Dar mașina nu o întorceam. Ba mai mult, sunasem să fac rost de ceva încălțări (mulțumesc Adi Dulcea pentru efort), pentru că doar cravata îmi mai lipsea de la actualul echipament.
“Cât mai ai? Avem adidași 41 pentru tine!” “15 minute, dar nu am mai dat într-o minge de 2 ani jumate… așa că vă pot încuraja de pe margine!” “Joci sigur!” Ei, aici s-a blocat totul! Această certitudine a crescut adrenalina brusc, am uitat că m-a durut genunchiul, că mi-e frica să nu cedeze iar și să o iau de la capăt cu operație, recuperare, etc. Pur și simplu s-a evaporat! Am intrat în sală. “Băieții” mă așteptau. Toti foști fotbaliști la FC Argeș. Vintilă mă ia repede în vestiar să mă schimb. “Poți sa-ti alegi ce număr vrei!”… Iau 9. Tricoul vine mulat. Cel mai strâns pe piept și pe burtă. Prima de la înot, a doua de la ultimele zile de mâncare tradițională cu slană și șoric.
Începe primul meci. Inima bate cu putere. Aș vrea să alerg și în față și în spate, să centrez, să dau gol, să apăr, să… După două minute nu mai pot respira! Bogdan Argeș Vintilă, antrenorul de acum, își dă seama ce se întâmplă și strigă “respiră, respiră, stai acolo și respiră”. Aș fi vrut să fac asta, dar nu-mi iese! Picioarele nu mă mai ascultă. Posibil de la lipsa de oxigen a creierului… Inima dădea să sară din piept. Dacă am fi avut rezerve aș fi cerut schimbare! Dar nu avem, așa că trebuie să alerg în continuare. Măcar pentru copiii din tribuna. Și pentru visul meu împlinit pe jumătate: jucam pentru echipa mea de suflet.
Până să-mi revin pierdem primul meci. Mă simțeam vinovat! Dacă aș fi alergat înapoi atunci poate nu am fi luat gol. Sau dacă aș fi înscris la ocazia singur cu portarul avută. Pauza de 5 minute mă ajuta să mă hidratez și să-mi reașez capul. Mă ajuta si băieții, care mă încurajează și-mi spun că e ok, m-am descurcat bine și nu avem o miză decât să ne simțim bine și să-i bucurăm pe copiii din tribună. Vintilă plusează! “Hai că ți-ai împlinit visul, ai jucat pentru FC Arges!” “Doar pe jumătate, că nu am dat și gol!”
Începe meciul. Sunt mult mai bine. Mă pot mișca ușor. Gooooool Vintilă! 1-0 Tradiționalul portar marchează ca un vârf autentic! Ce bine, s-a dus presiunea de tot. Vintilă sprintează pe stânga, mă infiltrez în fața porții, pun latul în fața fundașului, mingea trece pe lângă portar…și… mi s-a părut că a durat o viață până a intrat în poartă! Gooool! 2-0 Am dat gol! M-am dus glonț si am sărit peste Vintilă. Îmi venea să-l pup! Parcă marcasem golul cu care am câștigat Liga Campionilor! Pluteam. Nu mai conta nici că am câștigat meciul. I-am înapoiat ghetele lui Mugur Bolohan, care era cu echipa Rapidului pe margine, așteptau finala mare în care cred că a și înscris (cu ghetele antrenate de mine :)) ), am dăruit copiilor cadouri de Crăciun și am plecat! Nu înainte de a le mulțumi băieților pentru oportunitate și de a-mi lua porția de glume: “a fost un jucător la FC Argeș care s-a retras imediat după ce a debutat cu gol la echipă!”
Pe drum am povestit oamenilor apropiați cum am dat eu gol pentru echipa mea de suflet, cum am trăit asta și cum mi-am împlinit visul. Acum v-am povestit și vouă! Pentru că este important să ne urmăm visul. Și să facem tot posibilul să se împlinească. Chit că va dura puțin, câțiva ani sau 38. Sper că din copiii din tribună ă fie câțiva care să zică eu vreau să dau goluri și să ma bucur că jucătorul ăla de la FC Argeș, bandajat la genunchi, care s-a bucurat de gol mai mult ca noi de cadourile primite de Crăciun! Sau măcar ca marile campioane de la Oltchim prezente într-un meci demonstrativ după: Huțupan, Amariei, Gogîrla, Luca, Tîrcă… (Doamne, cât mi-ar fi plăcut să schimb câteva pase, dar să mai păstram și alte vise de împlinit). Pentru că este important să ne bucurăm în viață! Să o trăim din plin. Să visăm. Și să împlinim visele! Ale noastre și ale celor din jur! Crăciun Fericit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *