Steaua ajunge în Finală

Acest articol este dedicat dublei dintre Steaua București și Andelecht, returul, disputat în Ghencea, fiind considerat unul din cele mai bune jocuri făcute vreodată de o echipă românească în cupele europene.

Anul 1986 rămâne cel mai important din istoria fotbalului românesc datorită performanței reușite de Steaua București în CCE, reprezentanta țării noastre cucerind mult râvnitul trofeu după o finală cu Barcelona. Mulți consideră traseul Stelei unul ușor, victoria finală fiind datorată mai mult norocului. E adevărat că multe echipe de valoare s-au eliminat între ele, iar ca exemple se pot da încleștările din optimi, Barcelona-Porto și Juventus-Verona, sau cele din sferturi, Bayern-Anderlecht și Barcelona-Juventus, duble care au netezit drumul Stelei spre ultimul act. Cu toate astea, nu putem uita totuși că militarii au dat piept în acea campanie cu 4 campioane europene care proveneau din țări calificate la balul din Mexic, iar adversarul din semifinale, Anderlecht, era la acel moment o forță a fotbalului european. Să vedem mai exact pe cine a avut de înfruntat formația din Ghencea în acea dublă, pentru că acesta este subiectul povestirii noastre.

Anderlecht, campioana unui fotbal care urma să fie prezent în careul de ași la mondialul mexican din 86’, avea în componență câteva nume grele precum Enzo Scifo, Morten Olsen, Peruzovic, Grun, Vendereyken sau Vandenbergh, iar pe bancă lua loc Arie Haan, triplu câștigător de CCE cu Ajax Amsterdam. Mai mult, formația belgiană era considerată la momentul respectiv una dintre cele mai bogate din Europa și cu 3 sezoane în urmă cucerise Cupa UEFA, după o finală cu Benfica. Pentru cei mai tineri dintre cititori, trebuie amintit că discrepanța dintre cluburile europene nu era atât de mare ca și acum, iar Anderlecht făcea parte din crema fotbalului. După cum am amintit și mai sus, Scifo et Co. eliminase cu un tur în urmă puternica reprezentantă a fotbalului german, Bayern Munchen, performanță care acum ar putea părea o utopie.

Partida tur s-a disputat la Bruxelles și a fost una foarte disputată, cu ocazii de ambele părți. Din păcate pentru roș-albaștrii Scifo a marcat unicul gol al partidei în minutul 76, cu un lob superb, lăsându-l pe Duckadam fără speranțe. Pentru suporterii belgieni, o victorie fără gol primit era dătătoare de speranțe, iar avantajul părea unul liniștitor, dar socoteala de acasă nu se potrivește întodeauna cu cea din târg.

Returul s-a disputat în Ghencea pe un stadion plin până la refuz. Să vedem cei 22 de jucători care au pășit pe gazon în acea zi de primăvară.

Steaua: Duckadam – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu (89 Weissenbacher) – L. Bălan. T. Stoica, Boloni, Balint (87 M. Radu II) – Lăcătuş, Piţurcă. Antrenor: Emeric Ienei

Anderlecht: Vekeman – Grun, Peruzovici (74, Demol), Olsen, Andersen – Frimann, Vandereycken, Scifo, Vercauteren – Lozano, Vandenbergh. Antrenor: Arie Haan

 A urmat ceea ce întreaga suflare stelistă consideră partida perfectă, cea mai bună făcută vreodată de o echipă românească de club din întreaga istorie.

În cartea sa ”O victorie aplaudată”, Helmuth Duckadam descrie starea din vestiar în momentele premergătoare returului cu belgienii: ”Mă uit la Loți. Am impresia că e singurul care nu și-a ieșit din ritm. Își privește gheata precum vânătorul pușca. Nici nu mai știu de când își strânge șireturile. Apoi le slăbește, iar le strânge, parcă e un medic ortoped, nu stomatolog. Apoi se ridică, se întinde, extensie completă, brațele sus, pe genunchi, șpagat. Bumbi îl privește oarecum de sus: ”Hai mă Loți, nu-i chiar atât de negru dracul. Dacă îl prind odată pe piept pe Scifo, îl răsucesc ca pe Jerry”. Pițurcă își masează picioarele și bate darabana cu crampoanele. Asta mărește tensiunea, dar nimeni nu e împotrivă. În asemenea momente e nevoie de o cravașă în plus. Unii driveri spun că simt forma calului după starea de nervozitate dinaintea startului. Dacă m-aș conduce după asta, aș spune că Pițurcă e cel mai gata de luptă”.

Astfel că viteziștii, așa cum erau supranumiți elevii lui Emerich Jenei la acea vreme, au deschis repede golul prin Pițurcă, în minutul 4, egalând situația la general. Prinzând aripi după golul marcat, militarii au declanșat iureșul la poarta lui Vekeman, ratând ocazie după ocazie, până când, în minutul 23, Gabi Balint majora avantajul la 2-0. Repriza secundă a decurs după același tipar, iar Steaua a mai marcat odată prin Pițurcă, fază la care vârful roș-albaștrilor s-a agățat de plasa porții adverse, gest rămas pentru totdeauna în memoria fanilor. Întreaga lume fotbalistică de la noi și de peste hotare a rămas uimită de ușurința cu care Steaua a depășit-o pe Anderlecht, unii specialiști sugerând un oarecare declin al formației belgiene, ipoteză spulberată câteva luni mai târziu, pe tărâm sud-american, când 5 dintre titularii de pe Ghencea treceau cu naționala Belgiei de puternicele formații ale URSS-ului și Spaniei, croidu-și drum către semifinale. Steaua a practicat un joc modern, într-un ritm alert, în unele momente fiind dezlănțuită și greu de stăvilit. Viteza de joc a fost la cel mai înalt nivel, iar pasele din prima ar fi pus pe picior greșit orice apărare din lume în acea zi, când pentru prima dată în istoria fotbalului românesc, o echipă a obținut biletele pentru ultimul act.

Campania europeană 1985-1986 a fost încununată cu succes, Steaua câștigând așa cum toată lumea știe, mult râvnitul trofeu după o finală dramatică împotriva Barcelonei, încheiată la capătul loviturilor de la 11 metri, acolo unde erou a fost Helmuth Duckadam, portarul arădean reușind să pareze toate loviturile excutate de jucătorii spanioli. Această performanță deși ne-am dori să nu fie așa, va fi greu de atins vreodată de o altă formație românească, într-un fotbal care tinde tot mai mult să fie doar al bogaților, surprizele sunt tot mai puține, iar trofeele ajung tot mai rar pe mesele celor mici.

de Perta Alexandru

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *