Primul pas pe stadion

De ce se sar oamenii ăștia?

Aveam 3 ani când am călcat pe stadion pentru prima oară. Era 1996, august, iar Târgoviștea se topea de căldură și emoție. Rapidul venea lângă Turn și nimeni nu voia să rateze șansa de a merge la meci. Etapa care a rămas în memoria colectivă drept etapa în care Bacăul a spulberat Steaua cu 5-1, pe Ghencea, a adus pentru mine prima experiență trăită pe un stadion de fotbal.

Era cald, aglomerat, iar tata a reușit să intre cu mine doar la tribuna a doua de pe Eugen Popescu. Pe betonul, azi derăpănat și acoperit de o uriașă pânză albă, se așezaseră atunci mii de oameni. Nu-i cunoșteam, dar nu mai văzusem niciodată o mulțime atât de mare. Meciul începea după prânz, ca mai toate partidele jucate înainte ca interesele televiziunilor să dicteze orele și zilele de disputare.  Imaginile care-mi vin în minte sunt vagi, însă îmi amintesc perfect senzația de panică simțită atunci când Chindia a marcat și tot stadionul a sărit în picioare. Gălăgie, role de hârtie, goarne, oamenii îmbrățișându-se.

Și tata, cu părul mai negru decât azi – care încerca, printre strigătele de bucurie, să-și calmeze copilul speriat.

Doar peste câțiva ani aveam să conștientizez că momentele alea au reprezentat momentele nașterii mele, ca iubitor de fotbal și de stadion. Abia atunci m-am prins și de ce săreau oamenii ăia. Mi-am dat seama că, indiferent de câte certuri am avut acasă, în câte tâmpenii am fost implicat la școală, prin câte greutăți am trecut ca adolescent, nicio senzație nu s-a comparat cu panica și bucuria simțite și văzute în după-amiaza aia caldă, de august. Nicăieri n-am mai simțit ce-am simțit la “primul pas pe stadion”.

16 august 1996

de Cosmin Crăciun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *