Pe urmele Rapidului – modalități informale de construire a reprezentării

În 1849 James Silk Buckingam, un reformist englez cunoscut în epocă, propune un plan vizionar de oraș-model. Iar ca orice plan reformist utopic, avea nevoie și de o expresie idealizată a schimbării, iar aceasta a fost cetățeanul model. Bărbatul abrutizat din clasa muncitoare căzuse pradă murdăriei, beției, prostituției, jurămintelor hulitoare și conversațiilor pângăritoare, iar elita burgheză a vremii simțea nevoia să intervină la nivelul subtil și vizând efecte de durată. Soluția salvatoare a fost reprezentată de incorporarea culturii în sfera guvernanței și, în acest fel, apar principalele muzee, expresii ale unor tehnologii de putere care trebuiau să manevreze ființa abrutizată spre delicatețe, înțelepciune și Paradis.

Și totuși ce legături ar putea să aibă un plan occidental de construire a abstracțiunii numită statul-națiune cu fotbalul bucureștean? Surprinzător de multe, din Giulești până la Luvru nefiind chiar atât de mult…în niciun fel. Pentru că nu doar la marele muzeu din capitala Franței ai nevoie de modalitățile codificate social care te lasă să privești prin marile opere de artă expuse, dar și în colecțiile private destinate Rapidului. Altfel de ce ar fi deosebite cărămizile rămase de la stadionul demolat din București?

Am plecat pe urmele vișiniilor prin București pentru a încerca să înțeleg nu doar de ce un proiect românesc de mare succes în rândul suporterilor nu se bucură de un muzeu oficial precum marile cluburi europene, dar și cum se formează reprezentarea la granița dintre narațiunea oficială și contestările informale.

Colecțiile au rolul de a face legătura dintre ceea ce este vizibil și sfera invizibilului, iar la un club cu o istorie marcată de atâtea incertitudini în epoca post-socialistă, precum este Rapidul, referința către trecut este inevitabilă și obligatorie. Iar într-un demers profesionist de colecționare, o piesă este cu atât mai importantă cu cât este guvernată de raritate, îmbinată cu o poveste cât mai grea despre fenomen. Însă este dificil de stabilit dacă un vestiar luat de pe Giulești înainte de demolare sau un tricou purtat de o legendă a clubului în anii ’70 într-un meci european, obligatoriu pentru cultura fotbalistică a unui fanatic vișiniu, valorează mai mult. Și cine sunt eu să comodific povești?

Se spune că tot ceea ce ține de fotbal a fost comercializat excesiv, transformând această expresie identitară într-un fenomen de hiper-consum care se sprijină pe readaptarea categoriei fotbalului-spectacol. În această logică de piață, obiectele cu însemnele cluburilor sunt cu atât mai valoroase cu cât brandul global din spate este mai bine construit și atrage publicuri din ce în ce mai diverse, care își manifestă atașamentul față de club într-o relație de tip pay-per-view.

Ipostaza colecționarului sau a muzeografului fenomenului Rapid nu este guvernată nici de vreo relație mediată, nici nu urmărește vreun fotbal-spectacol, ci se trăiește dureros cu lacrimi de bucurie sau tristețe bolnăvicioasă. Și cu toate acestea, am văzut mai multe obiecte cu Rapidul în câteva vizite decât cu Bayern München în mega-fan-shopul din incinta Allianz Arena, acest loc în care consumul pare să crească mai rapid decât numărul de trofee al bavarezilor. Bineînțeles, în colecție au rolul de a extinde narațiunea reprezentațională, iar în fan-shop de a diversifica sursele consumului.

Putem vorbi despre o disneyificare peste tot la Allianz Arena: o parte bună din primul inel are locuri destinate corporațiilor care le introduc în piață prin concursuri și pachete; există boxe  de lux, un fel de oficială care se închiriază cu sute de mii de euro de către companii; există un magazin enorm în care se îmbină tot ce este bavarez: covrigi, bere, halbe cu tot ce este Bayern, dar nimic nu vorbește mai bine despre consumul fotbalului-spectacol decât muzeul în sine.

Odată ce ai fost familiarizat cu terenul, vestiarele și obsesia germană pentru organizare în timpul turului de la stadion, ești lăsat să descoperi singur narațiunea a tot ce a fost, este și va fi Bayern München: un club pornit demult, din dragoste, pasiune și modestie, care a făcut criza din ’29 – 33 mai acceptabilă, care a trecut cu greu de regimul nazist și care s-a pregătit îndelung pentru ultimii 40 ani în care a strâns trofee cu zecile. Totul curge cronologic și pare natural, lăsându-ți impresia unui plan divin care așa trebuia să se întâmple.

Ei bine, în colecțiile despre Rapid lipsesc narațiunea dirijată meticulos și cronologia care duce spre glorie. Care glorie la un club care a trecut printr-o serie de incertitudini, reînființat cu greu și care se hrănesțe încă din speranța unor zile mai bune care vor veni? Nu că ar fi străin de eșaloanele inferioare, nebucurându-se de multe favoruri în perioada comunistă dominată de lupta stranie dintre CCA și Dinamo.

Mai mult decât atât, acești posesori de colecții private nu își permit luxul de a vinde vreo piesă, ci se folosesc de eliminarea barierelor geografice în cadrul schimburilor economice pentru a acumula cât mai multe. Aceasta este, pentru ei, expresia ultimă a atașamentului față de comunitate și își asumă cu oarecare greutăți rolul de păstrători ai reprezentării clubului. Iar cetățeanul model este înlocuit de rapidistul model, această ființă prin care Rapidul există, se reproduce și duce mai departe religia.

Experiența lui „de când am pășit prima dată pe Giulești” va capăta noi valențe odată cu reconstruirea stadionului feroviarilor și necesitatea unui punct de referință trecut va fi tot mai puternică. Oare își va asuma Rapidul un demers de construire a unei narațiuni oficiale cu sens? Vor apărea și alte colecții care să suplinească acest gol didactic pentru individul care vrea să devină un rapidist model? Sau vor dispărea și aceste puține ipostaze reprezentaționale coerente odată cu timpul? Greu de găsit un răspuns satisfăcător și în afara scopului acestui articol.

Fanatismul lovește în moduri nebănuite, în situații sociale ciudate („Am început să strâng lucruri într-un timp în care nu mai mergeam la stadion […] eram la o nuntă, au pus imnul Rapidului, au apărut băieții cu fularele și am început să plâng”) se activează greu și piere și mai greu. Iar pentru a strânge și păstra toate aceste obiecte cu rol biografic este nevoie să intri în rețele economice subterane, de obicei comunități online, în care „oamenii uneori nu știu ce vând și am luat piese valoaroase la 10 lei, iar alteori cer sute de lei pe tricouri sau fulare banale”.

Diferența relevantă dintre un colecționar și un outsider care participă la aceste schimburi economice puternic încărcate simbolic am înțeles-o anecdotic: „Am văzut un fular cu Rapid foarte rar, de la un meci european vechi și i-am scris persoanei pe Internet: <<Cât vrei pe fular?>>; mi-a răspuns că e viața lui și nu îl dă. Am zis dacă 300 de lei e bine. M-a sunat să mă întrebe unde ne vedem”. Dar poate cea mai importantă caracteristică a unui colecționar pur-sânge e că „Eu nu cerșesc tricouri, nu mă duc după meciuri să mă rog de jucători să îmi arunce tricouri. Am primit de la toți băieții de la club un tricou semnat, că au aflat de mine, dar atât”. Cum altfel să te mai bucuri când cumperi un obiect vânat luni de zile dacă totul ar fi atât de simplu?

În urma unei încercări incipiente de explorare a reprezentării Rapidului rămân multe necunoscute, dar și certitidunea unei experiențe fanatice: „Eu nu pot să fiu naționalist, îmi respect țara, dar eu sunt rapidist. Atât. Familia știe că eu mai întâi am Rapidul, după care îi am pe ei.” Această ultimă afirmație o putem înțelege mai degrabă metaforic pentru că Rapid este în sine o familie mai mare. Una fără de care fotbalul românesc ar fi mai sărac în povești.

de Rareș Mușătoiu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.