La mormântul lui Ion Oblemenco

Astăzi vom prezenta dubla din semifinalele Cupei României, sezonul 2004/2005, dintre Farul și Universitatea Craiova. Articolul este scris de un farist care a văzut cu ochii lui de ce se spune că Ion Oblemenco este Dumnezeul oltenilor.

Festivităţile care au marcat inaugurarea noului stadion din Craiova mi-au adus aminte o altă poveste. Începe într-o miercuri, dimineaţă, în Gara Obor din Bucureşti. Este 16 martie 2005, ziua turului semifinalei Cupei României dintre Farul Constanţa şi Universitatea Craiova. În gară, pe lângă mulţimea pestriţă care o populează de obicei, sunt şi 3 tineri cu fulare alb-albastre la gât, 2 suporteri ai Craiovei şi subsemnatul, suporter al Farului. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am abordat direct, întrebându-i dacă merg la Constanţa pentru meci şi dacă nu vor să împărţim un compartiment. “- Dar să ştiţi că eu sunt de la Farul!”. Nu am primit niciun răspuns, trenul a venit încet la linie şi i-am pierdut din vedere. N-am abandonat însă ideea de a călători împreună, şi – înarmat cu câteva beri – am pornit prin vagoane în căutarea lor. Când i-am găsit, nu i-am întrebat decât atât:

“- Păi, ce faceţi, măi, băieţi, n-am zis că mergem împreună?!”. Nu mi-au răspuns, dar nici nu au obiectat când m-am aşezat în dreptul lor. Apoi, poate şi pe fondul consumului de băuturi alcoolice, gheaţa dintre noi s-a crăpat încet-încet, dând tonul unei conversaţii savuroase despre fotbal, stadioane, meciuri, peripeţii din deplasări şi alte alea. Din păcate, trecând 12 ani de atunci nu mai ţin minte numele lor, iar telefonul l-am pierdut de mai multe ori şi, o dată cu el şi numerele lor. Poate se regăsesc însă în aceste rânduri şi-mi dau un semn de viaţă. În fine, revenind, ţin minte că unul dintre ei mi-a spus cu mândrie: “- Eu sunt născut în Calafat! Ca şi Gică Popescu. Dar toţi de la mine din oraş ţin cu Universitatea, chiar dacă mai mergem şi la Dunărea Calafat”. Am ajuns la Constanţa cum scria pe bilete, că personalele merg atât de încet încât nu au cum să mai cumuleze şi întârzieri. I-am invitat la mine acasă, unde mama mă aştepta cum îşi aşteaptă orice mamă fiul plecat la facultate în Bucureşti, cu masa întinsă şi mâncare îndeajuns pentru mai mulţi sinistraţi. I-am explicat că avem musafiri, nişte prieteni vechi din Craiova, care au venit la Constanţa pentru meci. I-am spus că o să stea la masă, că dacă vor o să-şi lase bagajele la noi şi că după masă vom pleca prin oraş la o plimbare înainte de meci. Nu ştiu dacă m-a crezut 100%, dar nici nu s-a opus. A mai pus 2 farfurii, ne-a omenit şi am plecat.

I-am dus pe prietenii mei “vechi” să le arăt oraşul. Pe lângă diferite birturi şi cârciumi, am fost şi pe malul Mării, la faleza Cazinoului, care nu arăta cu mult mai bine faţă de acum şi apoi am plecat înspre Stadion. I-am condus pe băieţi la intrarea oapeţilor şi i-am rugat pe jandarmi să se poarte frumos cu ei, pentru că sunt musafirii mei. De parcă cine ştie cine eram eu, vreun şef de-al lor sau ceva. Printre suporterii Universităţii, l-am recunoscut şi pe “Poştaşu”, pe care îl ştiam de la televizor, de când l-a mângâiat pe Claudiu Niculescu cu un fular. Striga la intervale regulate “- Concentrează-te, Badea!”. Povestea meciului e scurtă, Farul se impune la limită, cu 1-0, oltenii – dacă îmi aduc aminte bine – având şi un penalty ratat de Mihăiţă Pleşan. Apoi, i-am recuperat pe băieţi şi i-am condus la gară, de unde au luat trenul înapoi spre Craiova. Le-am promis că dacă trec pe la ei, îi caut şi aşa am şi făcut. Totuşi, nu cred că ne-am revăzut chiar pe 13 aprilie, când a fost returul, ci mai înainte. Mi-au propus să tratăm ziua ca şi cum ar fi o zi de meci şi să facem toată pregătirea ritualică pe care o făceau ei înaintea fiecarei etape pe teren propriu. Aşa că am fost împreună cu ei la mormântul lui Ion Oblemenco. Doamne, câte flori, fulare, steaguri şi eşarfe erau acolo! Şi cu câtă grijă erau aranjate… M-am gândit atunci: “- Cum de nu le ia nimeni?! La Constanţa, indiferent al cui ar fi fost mormântul respectiv, sigur făceau picioare”. Am avut şi ocazia să mă conving de acest aspect, ani mai târziu, când un prieten i-a pus tatălui său la cruce o eşarfă cu Farul. Când a revenit la cimitir, după două săptămâni, eşarfa dispăruse… Apoi, am fost la Grădina zoologică din Craiova să vedem leii. Din păcate, condiţiile erau destul de precare. Cuşca leilor era amplasată direct pe ciment, era destul de mult noroi, prin care se puteau vedea şi câteva felii de pâine, aruncate de bine-voitori, sper. Sper, pentru că vreau să cred că îngrijitorii le dădeau carne, nu pâine uscată! Le-am spus băieţilor că le doresc ca echipa să arate mult mai bine decât starea în care se regăseau leii. Am fost şi la Biju, ursul cel bătrân al Zoo Craiova, de data asta la solicitarea mea. Nici ţarcul lui nu era prea primitor. Arăta ca o fântână de piatră, cu circumferinţa foarte mare, iar Biju stătea în şezut, ca un om, pe fundul ei. Nu prea ridica ochii din pământ, de parcă o tristeţe fără margini l-ar fi apăsat pe umeri…

Dacă partea aceasta a poveştii nu o pot localiza temporal cu precizie, personajele fiind însă identificate cu certitudine, de meciul retur, din 13 aprilie îmi aduc aminte. Ca şi-n Gara Obor, singur, dimineaţa devreme, aşteptând să tragă un “personal”, dar de data asta în Gara Basarab. Când a venit “naşul”, a văzut fularul alb-albastru şi m-a întrebat direct: “- Te duci la meci, nu? Tocmai din Bucureşti… Şi mai eşti şi singur! Bravo ţie! Hai Ştiinţa!”. Mi-am deschis geaca şi i-am arătat capetele fularului meu pe care era brodată emblema Farului. S-a mirat, dar şi-a păstrat entuziasmul. “- Şi, vii tocmai de la Constanţa?”. “Nu, naşule, din Bucureşti. De când sunt student, pentru mine orice meci e-n deplasare!” La Stadion am ajuns primul, cam cu o oră, dacă nu chiar două înainte să înceapă meciul. Cum erau nişte jandarmi la intrarea oaspeţilor, i-am întrebat dacă pot intra, chiar dacă era devreme. M-au controlat şi am intrat. Pe măsură ce se apropia ora începerii meciului, veneau şi oamenii la stadion şi au început să “curgă” şi autocarele fariştilor. Vreo 11 sau 12 dacă îmi aduc aminte bine, în care s-au înghesuit cam 700 de suporteri farişti. Era de aşteptat, în faţa uneia dintre cele mai mari performanţe din istoria clubului, o posibilă participare în finala Cupei României. Îmi aduc aminte şi acum gardul care despărţea tribuna, cu două rânduri de ţepi aşezate înspre interior, fanfara, undeva în dreapta noastră şi bătrânul Stadion Oblemenco, care te sufoca prin măreţie. Nu era atât de multă lume pe cât m-aş fi aşteptat. În campionat Universitatea n-o ducea bine deloc, iar la sfârşitul acelui sezon echipa a şi retrogradat. Cei prezenţi cred că îşi puneau speranţele într-o figură frumoasă măcar în Cupă. Peluza gazdă însă era plină.

Când au început toţi să cânte “Sţiinţa, Stiinţa!”, stadionul a început să vibreze chiar şi sub picioarele noastre şi nici noi nu eram chiar puţini. Am simţit un fior de admiraţie pentru pasiunea oltenilor şi o senzaţie pe care, din păcate, n-am mai trăit-o de prea multe ori de atunci încolo. Senzaţia aceea de stadion care se trezeşte dintr-o dată asemenea unui vulcan şi vibrează de cântece, bătăi din palme şi săriturile suporterilor. Meciul e undeva în ceaţă. Oltenii domină copios, conduc, dar Farul reuşeşte să puncteze pe contraatac. La final e 2:1 pentru ei, dar noi ne calificăm în Finală graţie golului marcat în deplasare. Pleşan şi ai lui sunt în faţa peluzei, cu mâinile pe emblemele de pe piept, salutându-şi suporterii. În colţul opus, gardul geme înţesat de fotbaliştii Farului, unii rămaşi doar în şort sau chiar în chiloţi şi de suporterii bucuroşi. Reuşisem! Eram în finală. Probabil cea mai importantă performanţă a Farului pe care o să am ocazia să o trăiesc pe viu… Deşi eu sper să nu fie aşa! Şi că ne aşteaptă încă multe surprize. Imaginile acelei bucurii am bucuria de a le retrăi şi revedea de fiecare dată când ajung jos la club. Acolo, pe un perete e o poză de la finalul acelui meci. Suporteri şi jucători îmbrăţişaţi, cu ochii în lacrimi de bucurie!

Nu ştiu dacă o să par ca un bătrân damblagit, dar parcă fotbalul şi suporterii erau altfel atunci. Sunt sigur că şi acum, chiar dacă mulţi ne-am înrăit din cauza greutăţilor vieţii sau din cauza situaţiei fotbalului românesc, mai pot exista astfel de prietenii, fie ele trecătoare, ca un meci tur-retur. 180 de minute, berea de dinainte sau de după şi atât. Ştiu că mulţi sunt nevoiţi să-şi urmeze echipele în oraşe despre care abia acum află unde sunt situate pe hartă. Ştiu că mulţi au fost nevoiţi să revină la fotbalul curat jucat în noroiul din ligile inferioare. Şi ştiu că unde există pasiune şi devotament, uneori se poate face abstracţie de culori, fără însă a diminua importanţa cuvenită acestora. Sper că vor veni vremuri mai bune şi că fotbalul românesc va fi din nou ce-a fost odată…

Sursa foto: Mediafax

ADO

3 thoughts on “La mormântul lui Ion Oblemenco

  1. multa lume s-a intrebat de ce ion oblemenco a venit pe finalul carierei la fcm galati a venit pentru ca el avea ceva probleme de sanatate a avut o boala suferea de ulcer duodenal facuse doua operatii dar fara nici un folos e si atunci s-a gandit sa vina la galati sa se trateze pentru ca pe atunci avea acel oras o clinica un spital ca lumea sa se trateze bine el a fost si la un pas de moarte pe vremea cand juca la universitatea craiova oricum la rapid bucuresti a fost umilit era tinut mai mult rezerva decat sa joace pe teren asta este treaba a avut o soarta si un destin crunt aprig

  2. oricum nu a fost oblemenco singurul jucator care a ales sa vina la fcm galati la urmat si deselnicu care de asemenea a jucat la fcm galati

  3. oricum atunci nu erau tentatii in fotbal ca acum jucai din placere banii nu contau si oricum indiferent unde jucai ca era la progresul braila dacia unirea braila gloria buzau gloria bistrita delta tulcea fcm galati dunarea csu galati otelul galati fcm brasov steaua bucuresti dinamo bucuresti rapid bucuresti nu contau banii desigur ce faceai pe teren conta cum evoluai la echipa aia cate meciuri jucai cate pase goluri dadeai asta conta dar acum sunt tentatii in fotbal asta este pentru ca s-a schimbat mult a avansat si tehnologia asta este oricum antrenorii si jucatorii in general aveau atunci locuri de munca pe langa meseria de fotbalist ceea ce astazi nu prea mai vezi in fotbalul actual

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *