Interviu Gabi Balint

Astăzi am inaugurat oficial site-ul “Echipe de tradiție” și v-am pregătit un cadou, un interviu-eveniment cu Gabi Balint, unul din cei mai buni jucători pe care i-a dat România și totodată un om extraordinar. 

Echipe de tradiție: Care este prima amintire legată de fotbal?

Gabi Balint: Prima amintire legată de fotbal este momentul când am fost prima oară pe stadion. Țin minte că am mers la un meci al tatălui meu, care era jucător la HEBE Sângeroz-Băi, aveam 4-5 ani și mă uitam de pe margine cu mama. După meciuri mereu făceam câteva pase cu el, eram nedezlipit de minge.

E.d.t.: Cât de mult credeți că v-a influențat în carieră prenumele “Pele” pus de tatăl dumneavoastră?

G.B.: Numele nu cred că m-a influențat deloc. Dacă nu mi-ar fi stimulat tata pasiunea pentru fotbal și daca nu aveam puțin talent, cât și dragostea pentru fotbal, poate nu aș fi ajuns fotbalist. Putea să mă cheme Pele sau Eusebio, ar fi fost degeaba dacă nu mă stimula el și nu mi-ar fi plăcut și mie. Prenumele mi l-a pus dintr-o ambiție, își dorea să ajung fotbalist. În carieră uneori mi-a fost rușine să mă prezint cu tot numele, spuneam că mă cheamă doar Gavril Balint, mă simțeam puțin incomod.

E.d.t.: Care este cel mai frumos moment trăit în tricoul Gloriei Bistrița?

G.B.: Categoric meciul cu Universitatea Craiova din Cupa României. Știința era campioana României și o echipă pe care orice român o știa pe de rost, avea niște jucători extraordinari. Meciul s-a disputat în niște condiții impracticabile. Era iarnă, terenul era îmbibat cu apă și zăpadă, însa mi-a ieșit un joc extraordinar, am scos un penalty, fiind faultat de Costică Ștefănescu. Și acum am amprementele crampoanelor lui pe tibie, Dumnezeu să-l ierte. De câte ori ne vedeam i le arătam și îi ziceam că sunt mândru că m-a “atins” un mare fotbalist. A fost unul din visurile mele să joc pentru Gloria. În viață mereu mi-am propus visuri pe etape. Primul a fost să joc pentru HEBE Sângeorz-Băi, apoi să joc pentru Gloria și tot așa. Țin minte că la Gloria juca verișorul meu și, când venea în cantonament la Sângeorz, mă mai lipeam și eu de un tricou, de un șort. Tot timpul mă uitam la ei cum făceau antrenamentele și îmi imaginam cum ar fi să joc la Gloria.

E.d.t.: Ați trăit în teren experiențe unice și ați jucat meciuri cu care puțini fotbaliști ai lumii se pot mândri. Cum a fost să jucați împotriva celebrei triplete ofensive a lui AC Milan? E ceva ce simțiți că, dacă ați fi schimbat la joc, Cupa ajungea în România?

G.B.: Nu, din contră. Și acum, când mă gândesc la acel meci, îmi dau seama cât de puternici erau ei și cât de mici ne simțeam noi. Steaua nu mai era Steaua din ‘86, A.C. Milan crescuse extraordinar de mult, aveau un antrenor foarte bun. Era practic invincibilă. Poate că nu era chiar diferența reflectată de scor, însă noi am fost foarte timorați, gândindu-ne cu cine vom da piept. Cred că au fost una din cele mai mari echipe din istoria fotbalului, aici incluzând chiar și echipele naționale.

E.d.t.: S-au spus atâtea despre Finala de la Tokio. Simțiți ca nemeritată victoria lui River Plate?

G.B.: Da, am fost mai buni. Am revăzut finala de atâtea ori și acum cu mintea mea de antrenor mi-am dat seama că am fost superiori. Din păcate am primit gol dintr-o greșeală și ne-a fost anulat un gol în mod eronat. Una peste alta, am pierdut nemeritat, dar poate așa au simțit și cei de la Dinamo Kiev în meciul din Supercupa Europei, când ei au făcut un joc mai bun. A fost însă acel gol, cu puțin noroc, a lui Hagi și am câștigat. Ăsta e fotbalul, uneori câștigi nemeritat, alteori pierzi nemeritat.

E.d.t.: Care este adversarul cel mai bun pe care l-ați avut jucând pentru echipele de club? Dar cu Naționala?

G.B.: În România aș începe întotdeauana cu Dinamo. Mereu era adeversarul cel mai bun din campionat. Ca echipe străine, cu siguranță Barcelona și A.C. Milan. Cu Echipa Națională a fost Argentina la Campionatul Mondial din 1990. În acel meci am fost totuși superiori Argentinei, am jucat cu o mare dezinvolutură și am fost peste ei. Dacă e să vorbim de jucători, clar acela e Hagi. Îl știu de când avea 15 ani și de atunci m-a impresionat, avea o minte de fotbalist, o fantezie și o imaginație extraordinară. Era un fotbalist complet încă de la vârsta aceea. Bineînțeles că nu îl pot omite pe Van Basten sau Maradona. Marco Van Basten mi-a plăcut foarte mult, l-am studiat și încercam să îl copiez. Dintre apărători, îl consider pe Belodedici drept un apărător complet.

E.d.t.: Care este cel mai frumos gol al carierei la Națională? Dar la echipele de club?

G.B.: Cel mai frumos cred că este cel cu Țara Galilor, din Ghencea, în campania de calificări pentru Mondialul din 1994. Am prins atunci două meciuri, m-am accidentat și apoi am fost nevoit să mă retrag. A fost un gol venit după o pasă lungă de la Hagi, o preluare în aer și finalizare. La Real Burgos țin minte că am dat două goluri frumoase, ambele cu Real Sociedad. Unul a fost în stil Maradona. Am plecat de la jumătatea terenului cu mingea și m-am oprit cu ea în poartă. Al doilea a venit după o aruncare de la margine, am șutat în vinclu la colțul lung și am reușit să marchez. Pe astea le țin minte ca fiind mai frumoase, în rest, au fost multe goluri de atacant, marcate din careu.

E.d.t.: V-a fost vreodată frica de un meci? Exista vreun complex de inferioritate al fotbalistului român, cum întâlnim tot mai des în prezent?

G.B.: Da, de ce sa mint. Cred că toți simțeam același lucru când jucam cu o echipă foarte bună, pe care de multe ori o consideram superioară. Nu era neapărat o teamă, că până la urmă cel mai rău lucru pe care îl puteau face era să ne bată la fotbal. În schimb emoțiile erau mult mai mari și poate și acel respect pe care îl ai față de adversar era poate prea mare și din cauza asta pierdeai sau nu erai în stare să arăți că poți lucruri frumoase. Cu timpul capeți experiență și nu te mai interesează asta. În Spania am jucat de multe ori cu Real Madrid și Barcelona, care ne erau superiori, dar nu mai aveam nicio treabă, de asta am reușit să îi și învingem în câteva rânduri.

E.d.t.: Cum ați trăit meciurile Naționale din 1994 de pe bancă, ținând cont că dacă nu ar fi fost accidentarea aceea, cel mai probabil ați fi fost pe teren?

G.B.: Cel mai greu e pe bancă. De multe ori și ca rezervă e foarte greu, ai impresia că tu poți să faci mai mult decât celălalt. Sunt nervi mulți. E greu și pentru antrenor, când depinde de 11 jucători și el vede meciul într-un fel, iar jucătorii poate îl văd în altfel. Pentru mine a fost greu, mai ales din pricina faptului că abia ce mă accidentasem și mă retrăsesem. Eram director sportiv în timpul CM din 1994. Eram foarte apropiat de jucători, încă mă consideram unul dintre ei. Ușor, ușor a trebuit să mă rup de ei și să fiu altfel pentru că devenisem secund. Nea Puiu m-a luat deoparte și mi-a spus că trebuie să mă schimb, să impun respect. Până la urmă am făcut această trecerea. În concluzie, e de 100 de ori mai ușor când ești tu în teren și depinzi de tine. Ești stăpân pe situație și tensiunea nu se resmite ca de pe margine.

E.d.t.: Care este cel mai frumos „12” pe care l-ați văzut? (Exclus cel al României)

G.B.: Atmosfera cea mai intensă pe care am simțit-o a fost în perioadele petrecută ca antrenor secund al lui Mircea Lucescu și Gheorghe Hagi la Galatasaray. Extraordinar ce reușesc să facă cei din tribune acolo. Atmosfera e incomparabilă cu tot ce am văzut prin alte țări. Efectiv ți se făcea pielea de găină la meciuri.

E.d.t.: Care este cel mai amuzant moment al carierei?

G.B.: Au fost multe. Țin minte un gol marcat cu spatele într-un meci cu Baia Mare. Eram în careu, portarul a avrut să degajeze, m-am pus în fața lui să îl împiedic și m-am întors. Mingea m-a lovit în spate și puțin în cot, iar apoi a intrat în poartă. Faza s-a asemănat cu cea a lui Pițurcă în meciul cu Galatasary, doar că eu am fost mai norocos și arbitrul mi-a validat golul. O altă fază amuzantă pe care o țin minte este la golul amintit mai devreme, împotriva lui Sociedad, când am plecat din jumătatea noastră. Era un adverasar în fața mea care a venit să ia mingea. I-am spus în spaniolă să mi-o lase, el mi-a lăsat-o și eu am marcat. După a venit și mi-a bătut obrazul, că așa ceva nu se face, iar eu i-am zis: „Fotbalul se joacă cu ochii, nu cu urechile!”. O altă întâmplare amuzantă s-a petrecut alături de Andone, jucam pe stadionul 23 August, în Cupă parcă. Noi ne ciondăneam mult. I-am zis la începutul meciului să facem pariu că astăzi e eliminat. În timpul meciului ne tot înjuram și la o fază l-am provocat, mi-a dat o palmă ușoară peste cap și am căzut ca secerat. El mai avea un galben și Crăciunescu l-a eliminat imediat. De jos m-am uitat la el și i-am zis: „Ți-am zis, nu? Hai, ieși afară!”

E.d.t.: Ați jucat și ați antrenat mari echipe de tradiție ale României și nu numai. Duce fotbalul românesc dorul acestora? Dacă da, de ce credeți că ar fi nevoie să avem o primă ligă formată din astfel de cluburi?

G.B.: Nu știu dacă duce fotbalul dorul echipelor de tradiție,  mai ales fanii mai tineri care nu prea mai știu de acele echipe sau de acei jucători, pentru ei nu prea mai contează. În schimb știu că eu duc dorul echipelor de tradiție și jucătorilor pe care i-am admirat. Pentru mine a fost o perioadă extraordinară. Sunt orașe mari care aveau echipelor lor de tradiție cu care se mândreau și cu care jucam meciuri extroardinare: Corvinul Hunedoara, UTA, FC Bihor… Îmi pare rău că în momentul acesta sunt atâtea probleme. Unele echipe au dispărut pur și simplu, cum e cazul FC Argeș. Păcat e că spunem că am evoluat dupa Revoluție, a venit democrația, ar fi trebuit să evoluăm din toate punctele de vedere, în schimb condițiile financiare din fotbal din ziua de azi nu se mai ridică la nivelul celor din timpul meu. Jucătorii aveau salarii bune, primeau prime bune. Astăzi, primele sunt mici, salariile sunt neplătite cu lunile. Nu văd nicio soluție în acest moment, atâta timp cât nici primăriile nu se mai pot implica atât de mult din punct de vedere legal, iar oamenii cu bani din România evită pentru că au văzut ce au pățit alții care au investit bani în fotbal. Plus că nici nu prea mai e interes pentru fotbal. Au dispărut echipele de tradiție, calitatea fotbalului a scăzut. Lumea nu mai vorbește de fotbal ca înainte. Acum sunt meciuri cu câteva sute de spectatori sau chiar mai puțin. Asta te face să te întrebi în ce direcție o luăm.  Se vorbește mai mult la trecut de echipele de tradiție. Din păcate, la Timișoara, Craiova sau Steaua, suporterii sunt divizați. La Rapid s-au făcut vreo trei echipe. Fanii acestor echipe încep să se piardă cu timpul.  Cei care mai vorbesc de echipele de tradiție au o vârsta din ce în ce mai înaintată. E dureros într-un oraș care l-a dat pe Dobrin, unul din cei mai mari jucători din istoria fotbalului românesc, și a dat o echipă dublă campioană a României, să vezi că dispare echipa așa, pur și simplu. UTA la fel, acolo totuși echipa s-a reînființat, însă se zbate să revină pe prima scenă.

E.d.t.: Aveți vreo amintire memorabilă dintr-un meci împotriva lui FC Argeș?

G.B.: Meciurile cu FC Argeș erau mereu meciuri grele pentru noi. Îmi aduc aminte mulți jucători pe care i-am admirat sau cu care am jucat de la FC Argeș. La Tineret țin minte că am jucat multă vreme cu Telu Stancu. Totuși cea mai frumoasă amintire pe care o țin minte a fost ca spectator la celebrul Dinamo – FC Argeș, când Argeșul a devenit campioană (1979). Am fost în tribună, m-am dus special să îl vă pe Dobrin, eram la Luceafărul. Dobrin mă încânta, când vedeam cum pune piciorul pe minge și ce poate să facă, rămâneam cu gura căscată. A fost un meci senzațional, iar în suflet țineam cu FC Argeș datorită lui Dobrin, dar și datorită lui Doru Nicolae care jucase la Bistrița. Țin minte toată viața acel meci, ce recital a putut să dea Dobrin în „Groapă”. Eram înnebunit să îl văd pe Gâscan. Nu îl văzusem decât la televizor și doream să îl văd pe viu.

E.d.t.: Ce le transmiteți fanilor echipelor de tradiție ale căror cluburi nu mai există?

G.B.: Unde au dispărut și au apărut altele care totuși reprezintă orașul. Le transmit să le susțină, pentru că e nevoie de ei acolo. Trebuie să fii lângă echipa de suflet, pentru că fotbalul fără fani e mort. Iar celor care sunt legați sufletește de echipe și acelea nu mai există și nici echipe care să continue nu au apărut, ce pot să le spun, e foarte greu… Se poate observa și la echipele susținute de fani: fără susținere financiară nu poți face fotbal de performanță, poate doar la nivel mic. Din păcate multe din echipele dispărute nu cred că vor mai reapărea.

E.d.t.: Va multumim pentru deschiderea aratata si frumoasele amintiri. Mult succes!

G.B.: Mult succes, “Echipe de traditie”! Multumesc si eu.

Sursa foto: libertatea.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.