Interviu cu Juha Tamminen

Juha Tamminen este un finlandez, fan al celor de la Nottingham Forest, prezent la dubla dintre Pădurari și FC Argeș, din Cupa Campionilor 1979/1980. Mai multe despre meciul de la Pitești și nu numai, în continuarea interviului.

Echipa de tradiție: De unde dragostea pentru Nottingham Forest?

Juha Tamminen:  În Finlanda, se putea paria pe meciurile din Premier League înca din anii ’40, acestea fiind transmise la radio, iar de la începutul anilor ’70 la televizor. Datorită acestor lucruri, oricine iubește fotbalul în Finlanda, are o echipă favorită din Anglia. De ce am ales eu să susțin pe Nottingham? Nu știu. Putea să fie oricare altă echipă din Anglia.

Nottingham fusese retrogradată la finalul sezonului 1971/1972 și erau în divizia secundă când a apărut interesul meu pentru ei. Nu exista internet pe atunci și cluburile nu aveau prea multe produse oficiale scoase la vânzare. Cred că era 1973 sau 1974 când am trimis o scrisoare clubului prin care întrebam cum pot cumpăra ceva cu însemnele clubului. Am primit atunci din partea secretarului clubului, Ken Smales, o cravată inscripționată cu sigla clubului și alte câteva produse, împreună cu o scrisoare de mulțumire că sunt fan al Pădurarilor. Clubul chiar a publicat apoi un articol despre povestea mea.

În august, 1975, aveam să ajung pentru prima oară în Nottingham. Brian Clough, legenda clubului, era deja antrenor de 6 luni și chiar am avut ocazia să îl cunosc și să fac o poză cu el, pe care ulterior mi-a și semnat-o.

Am vizitat din nou stadionul în decembrie 1976, dar și în aprilie 1978 când am putut vedea pe viu cum jucătorii lui Nottingham au ridicat deasupra capului trofeul de campioană a Angliei.

O experiență amuzantă am trăit-o în Vigo, Spania, la un turneu amical al lui Nottingham împotriva lui Celta Vigo, FC Porto și Cruzeiro. Am fost singurul fan al lui Forrest care a însoțit echipa și am avut ocazia să merg cu jucătorii în autocar. Țin minte o discuție de atunci purtată cu Peter Taylor (antrenor secund), în care i-am povestit că trebuie să mă întorc în Finlanda pentru a face armata, iar un an mai târziu când ne-am reîntâlnit la Pitești, când m-a văzut, m-a întrebat: „Cum a fost în armată?”, era un om extraordinar și cu o memorie excelentă.

O relație de prietenie am avut și cu Ken Smales, secretarul clubului, un alt om deosebit. Acesta m-a prezentat președintelui clubului și întregului comitet de conducere al clubului. Atunci am avut ocazia să fac țin în brațe și să fac poza cu trofeul Cupei Campionilor, nu mulți finlandezi putând să se laude cu asta.

E.d.t.: Știu că ai avut ceva peripeții în drumul tău către Pitești. Cum ai descrie întreaga ta experiență în România?

J.T.: În călătoria aceea am mers doar cu trenul. Drumul până la Pitești a fost unul foarte lung. Am pornit din Nottingham, am traversat Canalul Mânecii, am ajuns la Paris, iar acolo m-am îmbarcat în Orient Express până la București. Când am ajuns în București, un bărbat a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să schimb banii, ajungând până la urmă să fiu înșelat și furat. Cu puținii bani rămași am luat trenul spre Pitești și am reușit să mai strâng niște bani vânzând suveniruri cu Nottingham către fanii argeșeni. La Pitești am vizitat echipa engleză la hotelul unde erau cazați și am vorbit cu jucătorii și cu cei din staff. Din păcate, la întoarcere, am rămas din nou fără bani și două zile am mâncat doar pâine goală.

E.d.t.: Care a fost impresia ta despre România comunistă? Dar despre români?

J.T.: Țin minte și acum o glumă despre România lui Ceaușescu: „Care era sursa de iluminat în România, înainte să apară lumânarea? Curentul electric!”.

Dacă e să nu iau în calcul acel hoț și poliția care nu prea a dat mult interes furtului prin care trecusem, românii mi s-au părut foarte prietenoși. În drum spre Pitești, pe tren, am vorbit cu localnicii și aceștia erau foarte bucuroși că vorbeau cu un străin. Oamenii vorbeau suficientă engleză cât să putem conversa.

Țin minte că la întoarcere, de la București spre Budapesta, am stat în comportiment cu o fată foarte frumoasă, care vorbea engleză și înainte să coboare din tren, mi-a dat adresa ei. I-am scris de câteva ori, dar probabil nu a primit scrisorile. Nu am mai întâlnit-o de atunci. Am căutat-o la ceva timp într-o carte veche de telefoane, dar nu am găsit-o. Poate mă va ajuta Google-ul, acum când aproape se fac 40 de ani de atunci (râde).

Am mai avut o experiență românească în 1985. România și Finlanda erau atunci în aceeași grupă de calificare pentru Campionatul Mondial. Finlanda avea să joace cu Anglia pe 22 mai, la Helsinki. Cu câteva zile înainte, antrenorul Finlandei, Martti Kuusela, m-a sunat și m-a rugat dacă îl pot lua de la aeroport pe Mircea Lucescu, selecționerul României și să îi fiu șofer în acele câteva zile. România urma să joace și ea, două săptămâni mai târziu, cu Finlanda. Cornel Drăgușin, selecționerul României U-21 l-a însoțit pe Mircea Lucescu. Am mers apoi cu aceștia la Mikkeli, un drum de 3 ore, în Volkswagen-ul meu Polo, pentru a vedea meciul dintre Finlanda U-21 și Anglia U-21 (3-1). Lucescu e un tip extraordinar și foarte deștept. Am vorbit în spaniolă cu el. Țin minte că la hotelul unde era cazată Naționala României, a cerut ca jucătorii să aibă camere cu vedere spre curtea interioară, nu spre stradă și să nu fie camere cu televizor.

Când au sosit Tricolorii la Helsinki, un român care trăia în Finlanda a fost traducătorul acestora. Echipa U-21 a României jucase la Varkaus, în nordul Finlandei, la 300 km de Helsinki și au sosit în după-amiază meciului dintre selecționatele mari ale României și Finlandei. Am fost trimis alături de autocarul cu care au venit de la aeroport, primind instrucțiuni stricte ca aceștia să nu mai meargă la hotel înaintea meciului. Așa că împreună cu șoferul autocarului am decis să îi ducem în centrul Helsinki-ului. Unii din ei au ieșit să se plimbe iar alții au rămas în autocar, preferând să se odihnească. În autocar era un TV și un video așa că l-am întrebat pe șofer dacă are vreun film să le pună băieților care erau foarte plictisiți. Șoferul a băgat o casetă, care s-a dovedit a fi un film porno, moment în care toți băieții s-au strâns în partea din față a autocarului. Amuzant este că atunci când a venit antrenorul Drăgușin și staff-ul acestuia, le-a spus băieților să se întoarcă la locurile lor, dar filmul nu l-a oprit, uitându-se toți în continuare la el. Dacă țin bine minte, unul din tinerii din autocar era dublul campion al Europei, Miodrag Belodedici.

E.d.t.: Care era atmosfera în Pitești, în ziua meciului cu Nottingham?

J.T.: Îmi amintesc că meciul a început la ora 15:00, stadionul neavând nocturnă. Era o zi senină, porțiile fiind deschise încă de la 10:00. Înaintea meciului m-am întâlnit cu 3 englezi din Brighton și am stat alături de ei. Am cumpărat bilete într-un sector al fanilor piteșteni și ne-a mirat să vedem că încă de pe la 12:00 stadionul era plin ochi. Nu am avut probleme cu fanii argeșeni, aceștia erau foarte prietenoși cu noi și ne serveau cu diferite băuturi. Am dat o tură de stadion, iar fanii români ne-au ajutat să sărim gardul în sectorul oficial al stadionului,  pentru a ajunge alături de ceilalți fani ai lui Nottingham. Polițiștii ne-au văzut și râdeau văzând cum ne chinuiam să sărim gardul, dar ne-au lăsat în pace.

E.d.t.: Cum ți s-au părut suporterii lui FC Argeș? Te-a impresionat ceva la ei? 

J.T.: Îmi amintesc că erau foarte prietenoși și cu zâmbetul pe buze, meciul era ca o sărbătoare pentru oraș. Se mândreau cu Nicolae Dobrin și îi strigau mereu numele, pregătindu-i chiar mesaje. Argeșenii sperau ca el să își arate magia și să le aducă victoria.

E.d.t.: Cum reacționau piteștenii când vedeau că ești fan al lui Nottingham?

J.T.: Doreau să cumpere suveniruri cu Nott’ Forest. Aș fi putut să vând în câteva minute toate suvenirurile pe care le aveam după mine. În Anglia, suporterii echipei oaspete de multe ori sunt în pericol când joacă în deplasare, la Pitești nu am văzut asta, toți ne salutau.

E.d.t.: Au trecut aproape 40 de ani de când ai fost prima oară în România, iar o mulțime de lucruri s-au schimbat. Ai mai vizitat România de atunci?

J.T.: Am fost în București în 2004. Când Finlanda a avut meci cu România.  A fost o mini-vacanță foarte frumoasă, chiar dacă am pierdut meciul.

Am fost și la Cupa Mondială de Rugby din 2015 (Anglia) și am văzut meciul în care România a întors de la 0-15 la 17-15 cu Canada. Un meci foarte frumos. Fiul meu a încurajat România și încă mai are căciula cu însemnele Naționalei României de Rugby pe care o poartă des când merge la școală.

E.d.t.: În prezent te mai duci la meciurile lui Nottingham?

J.T.: În ziua de azi nu mai merg decât la meciuri din Campionatul Național al Finlandei, iar internațional mai fac deplasari doar la meciuri de rugby. Pasiunea mea pentru Nottingham Forest a murit odată cu Brian Clough, care a fost un jucător și un antrenor fantastic. Cea mai bună descriere a sa a făcut-o chiar el: “Nu aș zice că am fost cel mai bun antrenor din lume, dar cu siguranță am fost în Top 1.”

E.d.t.: Kiitos, Juha!

J.T.: Ole hyvä! Vă doresc succes pentru ca FC Argeș să reapară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.