Generația de Aur a Politehnicii Iași

Astăzi prezenta povestea celui mai bun sezon din istoria Politehnicii, sezonul 1970/1971, dar și despre “dream-team-ul” ieșean care a stat la baza acelor rezultate de neuitat.

Sezonul 1967/1968 nu a însemnat doar revenirea în Divizia B, după câteva sezoane bune în prima divizie, ci și schimbarea numelui din CSMS Iași în Politehnica Iași, numele care a consacrat formația ieșeană, adoptat la 10 octombrie 1967. Schimbarea este de bun augur, astfel că echipa termină pe primul loc în Seria I a Diviziei B, revenind rapid pe prima scenă a fotbalului românesc. Poli a avut un parcurs bun și în Cupa României, acolo unde au învins UTA și FC Argeș, echipe de primă ligă, opriându-se în sferturi, după o înfrângere cu 2-0 împotriva Rapidului, la Brașov.

În sezonul 1968/1969 Iașiul termină pe 11, reușind totuși victorii importante acasă: 3-1 cu Rapid, 1-0 cu Petrolul, 2-0 cu FC Argeș și 2-1 cu UTA, echipa ce avea să devină campioană.

Următorul sezon, 1969/1970, Politehnica termină pe 12, iar în Cupă este eliminată prematur de Tractorul Brașov, o echipă de Divizia C.

După un sezon slab spre mediocru, iată că vine și „sezonul de povestit nepoților”, stagiunea 1970/1971. Revenirea Iaşului în prima divizie a început sub semnul leit-motivului “evitarea retrogradării”. Însă Gil Mărdărescu, antrenorul studenților, a demonstrat că oraşul de pe Bahlui merită mai mult. Echipa Politehnicii din sezonul 1970-1971 poate fi considerată dream-team-ul istoriei Politehnicii. Deşi Poli s-a clasat doar pe locul 8 la finalul campionatului, a reuşit performanțe ce cu greu pot fi trecute cu vederea:  – acelaşi număr de victorii (13) ca şi campioana acelei ediţii, Dinamo Bucureşti; – echipa care a înscris cele mai multe goluri (50), comparativ cu cele 49 ale campioanei; – echipa cu cea mai bună medie a notelor din toate cele 30 de etape; – a obţinut victoria la cea mai mare diferenţă din istoria clubului în prima divizie: 6-1 cu Jiul Petroşani; – atacantul Politehnicii din acel sezon, Constantin Moldoveanu, a fost co-golgheter al campionatului, cu 15 goluri, alături de Florea Dumitrache (Dinamo) şi Gheorghe Tătaru (Steaua); – portarul echipei, Vasile Iordache, a fost declarat cel mai bun portar al campionatului, în baza notelor primite. Un alt aspect important este că diferența între Politehnica și campioană a fost de doar 6 puncte. Mai jos vom prezenta jucătorii care au pus umărul la acest succes.

Vasile Iordache (portar) – eroul de pe Wembley: Mircea Constantinescu a lăsat poarta Iaşului după un meci senzaţional cu UTA, iar Vasile s-a dovedit un portar şi mai bun. Pantera din Nicolina a trecut curând la Steaua şi a fost eroul naţiunii în meciul susţinut de România în 1981 în templul fotbalului britanic (“Wembley”), 0-0 cu Anglia.

O prăjitură pentru “Ticu”: Costantin Sofian (fundaş dreapta): “Ticu” nu prea era omul-surpriză-cu-golul din apărare, însă a înscris exact atunci când Politehnicii îi ţipa măseaua mai tare. Într-un meci cu CFR Cluj, în 1975, în Copou. Cofetăria “Amandina” din centru a oferit un premiu marcatorului golului victoriei şi tortul a revenit lui Sofian. “O prăjitură pentru Sofian” a fost titlul dat pe atunci de “Flacăra Iaşului”

Ianul – Stoicescu, cuplul impenetrabil (fundaşi centrali). Dacă n-ar fi fost Lupescu şi Dan Coe, Vasile şi Viorel erau titulari incontestabili în echipa naţională. Concurenţa aceasta a fost explicaţia rezultatelor nefavorabile ale Politehnicii în faţa Rapidului, în sezonul de graţie 1970-1971.

Dumitru Romilă (fundaş stânga): Dacă l-am defini ca soluţie de avarie, l-am jigni pe Mitică Romilă (numit “Gât”, sau “Socrate”), fundaşi de angajament, dar provenit dintr-un mijlocaş creativ. Romilă a fost o soluţie excelentă, după plecarea lui Coco Deleanu şi înaintea lui Narcis Ciocârlan.

Mihai Romilă – Vasile Simionaş (starurile echipei): Este adevărat că Romilă II nu a făcut parte din “echipa de aur” a lui Gil Mărdărescu, însă a debutat strălucit în sezonul următor. Doi jucători asemănători ca tehnică de joc şi inteligenţă creativă, însă, în acelaşi timp, diferiţi. Simionaş era creierul Politehnicii, dar Romilă excela în privinţa angajamentului.

“Don Gil” a avut mare încredere în talentul fiului său Mircea Mărdărescu, pe care l-a forţat titular, spre stupefacţia tribunelor. După numai un an, Mărdărescu junior a arătat că este un jucător talentat şi, după ce a emigrat împreună cu tatăl său în SUA, a ajuns o perioadă coleg cu marele Pelé, la Cosmos New-York.

Laszlo Incze „Motoreta” de pe dreapta: „Kocz” a debutat senzaţional în 1966 în echipa ieşeană: Gol în primul minut pentru CSMS, chiar la Cluj în faţa „şepcilor roşii”. Foarte curând, “motoreta” Incze l-a făcut uitat pe idolul tribunelor de pe acea parte, regretatul Costică Matei şi a fost unul dintre cei mai simpatizaţi fotbalişti ai Politehnicii.

Aurelian Cuperman (atacant): Originar din Podu Iloaiei, „Relu” a fost unul dintre cei mai iubiţi fotbalişti ieşeni din toate timpurile. În vremurile noastre, s-ar fi integrat perfect în “fişa postului” unui vârf retras, având şi calităţi de coordonator. Şi ar fi fost şi un vârf de careu excepţional, dacă ar fi stăpânit mai bine jocul cu capul. Antrenorii Ilie Oană şi Constantin Teaşcă l-au apreciat pe vremea când erau la naţională, dar, din păcate, n-a prins niciun meci de palmares ca tricolor.

Emil Lupulescu (atacant): În 1964, antrenorul Titi Teaşcă a adus de la Paşcani un atacant blond şi firav, primit cu destulă simpatie de publicul din Copou, care-l încuraja cu scandări gen “Hai, Lupule”. Primele meciuri ale sale n-au fost prea reuşite, astfel încât un mucalit din tribună a găsit o replică la “Hai, Lupule”: “Care lup, că ăsta e o căţea leşinată”. Şi “Căţeaua” i-a rămas nick-name-ul lui Emil Lupulescu, unul dintre cei mai productivi atacanţi ai Politehnicii anilor ’70, cel care a fost candidat la titlul de golgeter naţional în ’73-‘74.

În acea ediţie, ca variantă de rezervă a echipei pe postul de vârf împins Mihai Dănilă, unul dintre cei mai buni atacanţi ai Politehnicii „all time”, autor a 17 goluri în sezonul 1976-1977.

Constantin Moldoveanu (extremă stângă): Titular în echipa Petrolului, campioană naţională în 1966 şi cu o singură selecţie la naţională, Moldoveanu a fost adus la Iaşi de Gil Mărdărescu, pentru a face cuplu de atacanţi centrali cu Cuperman. După un sezon, don Gil şi-a dat seama că ex-ploieşteanul este o extremă înnăscută, însă, chiar şi de pe acea poziţie laterală, Costică a dat 15 goluri în campionatul de glorie.

Ialomiţeanul Mihai Costea a fost unul dintre cei mai buni marcatori ai campionatului 1979-1980, 17 goluri, la egalitate cu vârful naţionalei, Rodion Cămătaru.

„Anul trecut am visat titlul. Acum îl vizăm!”, a fost declaraţia lui Gil Mărdărescu, la capătul acelui final de pomină, încheiat doar pe locul 8. Dacă n-ar fi fost prestaţia celebrului arbitru Cursaru la meciul din Ghencea, dacă n-ar fi fost un alt „fluieraş” de pomină, Ştefan Birăescu la meciul Progresul – Poli Iași, care să acorde două goluri neregulamentare fostului ieşean Viorel Popescu, dacă… (dar hai să nu mai dăm vina pe arbitri), dacă Steagul Roşu Braşov n-ar fi venit la Iaşi cu un portar într-o zi de graţie (Stere Adamache), şi alte lucruri mărunte care completează ansamblul.

Cert este că în sezonul 1971-1972, ieşenii au „visat titlul”, dar au retrogradat. Plecarea portarului Vasile Iordache la Steaua, instabilitatea din poartă, „revolta cumnaţilor” Cuperman – Moldoveanu sunt alte lucruri mărunte, care completează, dar nu explică degringolada. Tot în acel sezon, în Cupă, Tractorul Brașov răpune încă o dată în șaisprezecimi formația ieșeană.

Surse/foto: www.ziaruldeiasi.ro / www.romaniansoccer.ro / Muzeul Suporterilor Iasi / Muzeul Politehnica Iași

One thought on “Generația de Aur a Politehnicii Iași

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *