Dincolo de gardul Peluzei

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Astăzi este sărbătoare,
Vulturii în deplasare!

Poți să îți dai seama că ziua de 10 aprilie n-a trecut degeaba în momentul în care recapitulezi și te gândești că ai fost util și că tot ce ai făcut a fost cu gândul la Dobrin.

N-a fost o zi pierdută degeaba atâta timp cât ne-am unit și am format un singur glas. N-a fost o zi pierdută atâta timp cât, odată ajunși la stadion, am ridicat pumnul sus și am strigat. În semn de dorință a gloriei, în semn de susținere, nu în semn de război.

Dacă m-ar întreba cineva care este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult în fotbal, i-aș răspunde că exact acel moment când te retragi în spate, îi privești pe toți ai tăi de undeva de sus și simți acea mândrie pentru că fiecare glas în parte emană ceva.

Știi momentul ăla când strigi și ți se umflă venele la tămplă și pe gât? Ei bine, ăla e devotamentul. Dacă ai și eșarfa cu tine, atunci da, ăla e devotamentul!

Acum, ia o tobă și două “bețe” și lovește-le între ele. Dacă nu știi cum se numește senzația pe care o ai la auzul tobelor, eu o descriu ca pe “Mamă, cum sună asta!” sau “Doamne, ce mândrie simt!”.

Pentru că meciul fără steaguri nu e meci, am fluturat probabil cea mai frumoasă pânză din România pe care găsești așternut chipul lui Dobrin.

Dobrin, acest spirit veșnic și nemuritor pentru noi, trebuie să rămână unde îi este locul, trebuie amintit oriunde și oricând, trebuie povestit generațiilor care vin din urmă, așa cum și generațiile înaintate în vârstă ne-au împărtășit nouă, celor de după ’90, ce știa UNICUL să facă.

Același Dobrin a fost cu noi aseară. L-am simțit. Și l-am văzut. L-am văzut prin ochii în etate ai fanului de rând, doi ochi pe care, dacă îi privești adânc, îți transmit acele imagini de demult pe care le-a trăit când era de vârsta noastră. L-am văzut prin limbajul trupului al aceluiași fan de rând care strigă cu aceeași intensitate de acum zeci de ani și căruia nu îi pasă că anii și-au pus amprenta. E de părere că anii își pun amprenta doar pe trup, nu și pe suflet. Și s-a simțit aseară. Am privit cu lacrimi în ochi în timp ce acompaniam cu steagul sus, nepăsându-mi de durerile din palme. Când e vorba de Dobrin, nu există nici durere, nici vreme rea.

Doamne, ce frumos e fotbalul…

de Klauss

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.