Dictatura ipocriziei – fotbalul pentru TELEspectatori

 

Sunt deja ani buni de când auzim că televiziunile ţin fotbalul românesc pe linia de plutire. Suntem loviţi cu argumentul acesta din toate direcţiile. Oamenii de fotbal se ceartă pe banii din drepturile TV, bugetele cluburilor se construiesc în jurul drepturilor TV. Însă cum ţin, cu adevărat, televiziunile în viaţă fotbalul? Supravieţuieşte fotbalul ca fenomen social destinat maselor sau supravieţuieşte ca unealtă de profit pentru investitori? Cu ce preţ vine la pachet acest profit?

Tot mai des auzim pe la televizor, radio, citim pe site-uri, ziare şi blogurile ziariştilor că prima ligă românească se află într-o profundă criză de spectatori. „Nu mai vine lumea la stadion, domn’le!”. „Imagini dezolante pe stadion. La meci, nu asistă mai mult de 1000 de spectatori”. Este această lamentare una justificată de realitatea din tribune? Cu certitudine. Este această lamentare şi una ipocrită? Sigur că da, mai ales că de multe ori o poţi auzi din difuzorul televizorului, într-o seară friguroasă de noiembrie, pe la ora 21:00.

Audienţele meciurilor din Liga 1 sunt destul de mici. Conform Tolo.ro, audienţa medie a meciurilor din Liga 1 (octombrie 2017) era undeva la 240.000 de oameni / meci, luând în calcul doar Digisport. Adăugând telespectatorii Look TV şi TelekomSport, probabil ajungem undeva la 300.000 – 320.000 de oameni. Desigur, media este trasă masiv în sus de  partide precum Dinamo – FCSB, meci care a atras în februarie 2018 privirile a aproximativ 1.050.000 de persoane. De mai bine de trei ori peste medie. Dacă mai adăugăm cele câteva alte meciuri de genul, dintre echipele de prim rang ale ligii, vom descoperi că media e una, mai degrabă, mincinoasă. Câţi oameni pot urmări, oare, Astra Giurgiu – FC Botoşani?

Concluzia pare a fi una destul de clară: fiecare mie contează. Fiecare mie de oameni creşte puţin costul publicităţii. Adică fiecare mie de oameni e mai utilă în fotoliu, pentru cei ce ţin în viaţă fotbalul românesc, decât în scaunul vechi şi ponosit din tribună. Poate că la Astra – Botoşani se uită 20.000 de oameni. Dacă din aceştia 20.000, trei mii ar fi pe stadion, în loc să stea în fotoliu, audienţa televiziunilor ar scădea cu 15%. Deloc insignifiant. Un exemplu, poate nu tocmai apropiat de cifrele reale, însă n-are cum să fie nici prea departe de ele. E o remarcă logică şi susţinută de cifre, dar şi de corelaţia evidentă dintre modul în care sunt programate partidele şi numărul spectatorilor prezenţi pe stadioane. Ce ne spune despre interesul pentru spectator faptul că meciul Concordia Chiajna – Dinamo, de pilda, a fost programat pe 19 mai la ora 21:45, pentru a nu se suprapune cu finala cupei Angliei, deși instituţiile TV ce au transmis ambele evenimente au la dispoziţie câte patru canale de sport? Cum se justifică programarea meciurilor din noiembrie-decembrie lunea, la ore precum 20:45 sau 21:00? Fiecare mie contează.

Sigur că discutăm despre un cerc vicios. Televiziunile trebuie să mănânce, patronii de cluburi mănâncă şi ei, iar spectatorii cad resemnaţi în capcana comodităţii. Şi deschid televizoarele la 20:45. Priveam cu nostalgie ţintarul Diviziei A din ani precum 2003, 2004, 2005, 2006 ori 2007. Apoi mă uitam la ţintarul sezonului recent încheiat. Nu mai avem cluburi de tradiţie, au răsărit stadioane urâte şi neprietenoase, dar avem nocturnă obligatorie pentru a putea lua parte la competiţie. Cât de convenabil!

Celor care tânjim după vremurile apuse, nu ne rămâne decât să ne amintim cu drag de meciurile jucate sâmbăta la 14:00, sub norii de noiembrie şi de zilele de luni în care singurul meci pe care-l aveam de aşteptat era cel din weekendul următor. Înainte, eram parte din fenomen. Acum, însă, am devenit utili. Utili pentru publicitate, utili pentru că din faţa televizorului nu putem contesta niciun patron, utili pentru că suntem simple cifre. Utili pentru cei care ţin în viaţă fotbalul românesc.

Cosmin Crăciun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *